Timişoara este un oraş cu o istorie bogată şi îndelungată care începe cu antice aşezări umane pe actuala vatră a oraşului şi mai apoi cu apariţia primei cetăţi fortificate, în jurul secolului al XII-lea. Cetatea a trecut prin diverse stăpâniri care i-au marcat profund cursul dezvoltării. A început să se dezvolte sub stăpânirea ungară a lui Carol Robert de Anjou, în secolul al XIII-lea, devenind pentru scurt timp şi capitală a Regatului Ungar. Cetatea a fost apoi cucerită de otomani, în 1552, şi pentru aproape două secole a devenit un important centru militar turcesc. În 1716 istoria Timişoarei a luat o puternică întorsătură, când cetatea a fost cucerită de Imperiul Habsburgic şi a început reconstrucţia şi dezvoltarea oraşului drept capitală a Banatului. Colonizarea Banatului a făcut din Timişoara un adevărat centru multicultural şi multiconfesional. Construcţia canalului navigabil Bega a dat un avânt puternic dezvoltării economice şi a comerţului. Oraşul a cunoscut o perioadă de înflorire fără precedent, ajungând să primească numele de "Mica Vienă", ca recunoaştere a importanţei şi frumuseţii lui. În 1918 Banatul s-a unit cu România, iar la 3 august 1919 în Timişoara s-a instaurat pentru prima dată administraţia română. Ocupaţia sovietică postbelică marchează începutul perioadei comuniste, perioadă care a luat sfârşit în 1989 odată cu Revoluţia anticomunistă: revoluţie pornită tocmai din oraşul de pe Bega.

Timpuri străvechi

Primele urme ale prezenţei omului pe teritoriul de astăzi al Timişoarei datează din neolitic, mai bine de 6.000 ani în urmă. Poziţia geografică a vetrei pe care s-a dezvoltat oraşul Timişoara, aproape în centrul unei zone delimitate de trei artere importante de circulaţie (Mureş, Tisa, Dunăre), fertilitatea Câmpiei bănăţene, luncile şi mlaştinile întinse din preajmă au oferit, încă din vechime, condiţii favorabile de hrană şi vieţuire a oamenilor.

În cartierul Fratelia au fost descoperite vase ceramice aparţinând culturii Vinca, iar în altă locaţie un complex de locuinţe şi ceramică. De asemenea, au fost descoperite obiecte aparţinând acestei perioade (anul 4000 î. Hr.) în cartierele Cetate, Mehala şi la Pădurea Verde.

Referitor la epoca bronzului, cea mai relevantă descoperire a fost o necropolă de incineraţie, în cartierul Fratelia, unde arheologii au scos la lumină 200 de morminte şi 400 de vase. Această necropolă susţine ipoteza că aici exista o aşezare stabilă. Au mai fost descoperite urme din epoca bronzului şi în Fabric şi Mehala.

Epoca fierului, legată puternic de înflorirea civilizaţiei geto-dacă, este destul de slab reprezentată. Au fost descoperite ceramică, monede romane şi un cuţit la Pădurea Verde. Din perioada romană au fost descoperite monede, fibule şi un vârf de lance în cartierele 1 Mai şi Mehala. În vatra oraşului este atestată o continuitate şi după retragerea aureliană. În cartierul Freidorf au fost găsite fragmente de râşniţă, seminţe carbonizate, gropi de provizii toate datând din secolele al III-lea - al IV-lea şi care atestă practicarea agriculturii şi creşterea animalelor, iar resturile de vânat indică practicarea vânătorii. De asemenea, în aşezarea de la Cioreni s-a descoperit ceramică autohtonă, dar şi romană aparţinând secolelor al II-lea - al IV-lea, iar locuirea aşezării se prelungeşte până în secolele al VIII-lea - al IX-lea. Tot în acestă aşezare a fost identificată o necropolă aparţinând feudalismului timpuriu din care s-au cercetat 20 de morminte. Este vorba de acelaşi lucru şi în cazul cercetărilor de la Dumbrăviţa unde materialul ceramic şi celelalte obiecte descoperite în acest loc au dus la concluzia existenţei aici a unei aşezări daco-romane în secolele al II-lea - al III-lea.

Atestarea documentară a castrului Tymes

Se presupune că în secolul al IX-lea cneazul Glad domnea peste aceste locuri. El a acceptat suveranitatea ungară. Totuşi, până acum nu a fost descoperit niciun document care să dateze din acea perioadă. Prima atestare documentară a localităţii Timişoara este destul de controversată, aceasta fiind plasată de specialişti fie în 1212, fie în 1266. În această perioadă, cetatea ocupa o suprafaţă dreptunghiulară, iar fortificaţia consta dintr-un val de pământ cu palisadă care era apărată din trei părţi de braţe de apă, iar pe a patra latură de un canal. Aşezarea care a evoluat în această zonă nu dobândise până atunci o importanţă politică, economică, socială sau religioasă, pentru că rolul dominant în zonă, în plan politic şi spiritual, îl avea Cenadul. În 1175 este menţionat comitatul Timiş, dar sursele nu menţionează care este centrul economic şi administrativ al acestuia. În momentul atestării sale, acesta făcea parte din comitatul Timiş, o unitate administrativ teritorială a regatului ungar. Teritoriul cunoscut mai târziu ca Banat, cu centrul administrativ în „Urbis Morisena” (apoi Cenad) fusese cucerit de către maghiari în jurul anului 1030 şi încorporat regatului ungar.

Timişoara medievală, în Regatul maghiar (până în 1554)

Fiind aşezată într-un punct strategic, de unde putea fi controlată o mare parte a Câmpiei Banatului, atât Timişoara, cât şi funcţia de comite de Timiş au devenit din ce în ce mai importante. Timişoara a primit un impuls deosebit în timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou care în urma vizitei sale din 1307 a ordonat construirea unui palat regal, iar în timpul anarhiei feudale, acesta chiar şi-a mutat capitala la Timişoara. Stabilirea curţii regale în acest loc a determinat o creştere demografică a aşezării, iar importanţa ei a devenit şi comercială şi politică. Timişoara a devenit capitala regatului ungar pentru o perioadă de 8 ani, între 1316-1323. Carol Robert de Anjou a revenit la Timişoara în 1330, când a pornit de aici împotriva lui Basarab I, domnul Ţării Româneşti. Palatul regal a fost ridicat cu meşteri italieni şi era organizat în jurul unei curţi dreptunghiulare având un corp principal care era prevăzut şi cu un donjon sau un turn.

Timişoara a jucat un rol important şi în lupta cu noua ameninţare de la Răsărit: turcii otomani. În 1394, turcii conduşi de Baiazid au trecut pe lângă Becicherecul Mare şi Timişoara în drumul lor spre Ţara Românească unde au fost înfrânţi de către voievodul muntean Mircea cel Bătrân în bătălia de la Rovine. Timişoara a servit din nou ca punct de concentrare a forţelor armate creştine, de data aceasta în vederea confruntării de la Nicopole. După înfrângerea creştinilor, turcii au devastat Banatul până la Timişoara, de unde vor fi alungaţi de către comitele de Timiş, Ştefan Losoncz.

Numirea lui Iancu de Hunedoara în 1440 în funcţia de comite de Timiş marchează un capitol aparte din istoria Timişoarei. Ioan de Hunedoara a fost cunoscut în întreaga regiune pentru reputata victorie de la Belgrad, asupra otomanilor, fiind considerat în acea vreme apărător al creştinătăţii. El a transformat oraşul într-o tabără militară permanentă şi în domiciliul său, pentru că s-a mutat aici împreună cu familia. Astfel cetatea a rămas în posesia Corvineştilor până în 1490. Ioan Huniade s-a ocupat şi de refacerea vechiului castel, cu ajutorul unui arhitect italian. După moartea lui Ladislau al V-lea, regele Ungariei, Matei Corvin, fiul lui Ioan Huniade, a fost numit suveran al Ungariei (1458). Acesta a fost considerat de către istoriografia maghiară drept unul dintre cei mai mari regi din istoria Ungariei. Odată cu extinderea teritorială a Imperiului Otoman în această parte a Europei, Timişoara, prin poziţia sa şi prin forţa garnizoanei sale, a devenit cheia unui întreg sistem defensiv ce asigura partea sud-estică a Ungariei. Din această cauză încercările de cucerire ale turcilor au devenit din ce în ce mai insistente. Astfel, tentative de cucerire a cetăţii au avut loc în anii 1462 şi1467, dar toate aceste expediţii au eşuat. În anul 1478, Matei Corvin a numit în funcţia de comite de Timiş pe Paul Chinezul.

Colonizarea germană

După cucerirea Banatului, autorităţile imperiale de la Viena au început un amplu proces de colonizare, folosind în special germani catolici (şvabi) din Würtenberg, Schwaben, Nassau etc. Clima neprimitoare a dus la o rată crescută a mortalităţii, mulţi dintre imigranţi murind de malarie la 2-3 luni de la sosire. De aceea, pentru o vreme, creşterea populaţiei a fost asigurată doar din procesul de imigrare. Ca rezultat, ponderea germanilor catolici a ajuns la un moment dat la 50% din totalul populaţiei.

Fiind buni meşteşugari, germanii au dezvoltat industria şi comerţul. În Timişoara, şvabii s-au stabilit mai ales în Fabric, unde au dezvoltat puternic meşteşugăritul. Datorită nevoii de a asigura condiţii bune de viaţă populaţiei colonizatoare autorităţile austro-ungare au început o reorganizare a tuturor satelor din Banat, clădind în acelaşi timp altele noi. Astfel, regiunea a devenit o reţea organizată, ordonată şi cu o structură compactă. În cetate nu au fost acceptaţi decât catolici. Populaţia sârbă şi valahă locuia în suburbii.

Reconstrucţia cetăţii Timişoara

Încă de la început administraţia a arătat un vădit interes pentru dezvoltarea urbană, acordând mare atenţie acţiunilor edilitare. Probabil, prima acţiune întreprinsă de autorităţi după cucerire, a fost repararea zidurilor şi clădirilor din incinta cetăţii, distruse parţial în timpul asediului. În 1717, nu existau edificii necesare administraţiei, garnizoanelor militare, iar fortificaţiile nu mai făceau faţă noilor tehnici de luptă.

Pentru că fortăreaţa existentă nu mai corespundea noilor tehnologii de război, câteva variante posibile ale fortificaţiilor de tip Vauban (o fortăreaţă-bastion cu formă poligonală) au fost studiate şi un nou sistem de apărare a fost realizat în perioada 1723-1765. Suprafaţa oraşului ce urma să fie cuprinsă în interiorul zidurilor, era de două ori mai mare decât cea a oraşului medieval. Fragmente mici din această fortificaţie pot fi încă văzute astăzi în Timişoara. Până şi ordinea clădirilor din incintă, dispuse pe un plan de străzi rectangulare, reflectă o raţiune militară. În interiorul cetăţii existau două pieţe: Piaţa Domului şi Piaţa Paradei. Prima adăpostea clădirile bisericii şi administraţiei, alături de câteva case private. A doua era rezervată celor cu caracter militar. În această perioadă au fost construite clădiri reprezentative în interiorul cetăţii printre care: Domul romano-catolic şi Palatul Episcopal, Biserica ortodoxă din Piaţa Unirii, Primăria, Cazarma Transilvaniei. Tot în această perioadă au apărut şi suburbiile: Elisabetin, Iosefin şi Fabric, separate de cetate printr-un teren neconstruit, denumit „glacis”, care făcea parte din sistemul de apărare al cetăţii.

Canalul Bega

Dacă iniţial apa a jucat un rol important în apariţia aşezării, dimpotrivă, în secolul al XVIII-lea, mlaştinile erau considerate principala sursă a molimelor. Cele mai importante îmbunătăţiri funciare au ţinut de hidrotehnică: regularizarea debitelor râurilor şi asanarea mlaştinilor. Între 1728 şi 1732 cursul râului Bega a fost regularizat, creându-se un canal navigabil între Timişoara şi cursul inferior. Astfel oraşul a fost conectat prin intermediul râului Tisa şi al Dunării la reţeaua fluvială central europeană, devenind apt să facă faţă transporturilor masive înainte de apariţia căii ferate. Prin urmare, lucrările de regularizare a cursului Bega şi Timişului şi desecarea mlaştinilor au schimbat radical imaginea oraşului.

Epidemiile de ciumă şi holeră

Oraşul a fost lovit în martie 1738 de o cumplită epidemie de ciumă, care a făcut un mare număr de victime (aproximativ 1.000 din totalul de 6.000 de locuitori). Un devastator incendiu a distrus aproape tot vechiul cartier Palanca Mare, cel mai grav afectat de epidemie. Epidemiile de holeră şi ciumă s-au repetat la diferite intervale. Cimitirul înfiinţat în 1723 a devenit neîncăpător şi în anul 1749 a fost sfinţit un nou cimitir, pe locul actualului Parc Central. Şi acesta s-a umplut până în anul 1771, când a fost închis. În 1831 şi 1836 o nouă epidemie de holeră s-a abătut asupra Timişoarei, împuţinând ulterior numărul locuitorilor.

Revoluţia de la 1848

În 1848 a izbucnit revoluţia în Europa. În Imperiul Habsburgic aceasta a avut un caracter preponderent naţional, maghiarii văzând momentul oportun pentru a ieşi de sub autoritatea Casei Imperiale, în timp ce minorităţile din regatul maghiar doreau să folosească momentul să se desprindă de regatul maghiar. În acest an, trupele revoluţionare maghiare au înfrânt trupele imperiale austriece din Transilvania şi Banat, asediind timp de 107 zile cetatea Timişoarei, fără a o cuceri. Totuşi pierderile de vieţi umane şi pagubele materiale au fost semnificative. Revoluţia maghiară a fost înnăbuşită în Banat şi Transilvania prin intervenţia trupelor imperiale. Ca o urmare directă a revoluţiei, Ungaria a fost pusă sub administraţie militară, unele provincii intrând, ca domenii ale coroanei, sub jurisdicţia nemijlocită a Casei de Habsburg, printre acestea numărându-se şi nou-înfiinţata provincie “Voevodina sârbească şi Banatul timişan” cu reşedinţa în Timişoara.

Al Doilea Război Mondial

Progresul general al municipiului Timişoara şi prosperitatea înregistrată de o parte importantă a populaţie în perioada interbelică au fost simţitor afectate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Anul 1940, cu gravele pierderi teritoriale suferite de România, a provocat în rândul românilor timişorenilor profunde nemulţumiri şi o permanentă contestare a nedreptăţilor impuse ţării. La 3 septembrie 1940, o mare demonstraţie populară organizată în centrul oraşului, a întrunit peste 10.000 oameni care au protestat împotriva Diktatului de la Viena.

Intrarea României în Războiul Mondial în iunie 1941 a adus o serie de neajunsuri populaţiei oraşului. Mii de bărbaţi au fost mobilizaţi şi trimişi pe front; sute de familii au rămas îndoliate; o serie de întreprinderi au fost obligate să-şi orienteze producţia spre cerinţele războiului; numeroase fabrici au întâmpinat mari dificultăţi în obţinerea materiei prime. Deşi Timişoara nu s-a confruntat cu lipsuri majore ale produselor de consum, iar populaţia a fost aprovizionată ritmic cu produse alimentare, cerinţele războiului au obligat Primăria să adopte măsuri de raţionalizare a consumului.

În iunie 1944 războiul a ajuns şi la Timişoara. În noaptea de 16/17 iunie a avut loc primul bombardament efectuat de Aliaţi asupra oraşului. Au fost aruncate atunci doar bombe incendiare. Locuitorii, instruiţi din timp, s-au refugiat în adăposturi, suferind pierderi minime. În zilele următoare, bombardamentele s-au repetat cu intensitate sporită; s-au aruncat bombe incendiare şi explozive, fiind provocate pierderi materiale şi umane. Bombardamentul din 3 iulie a fost cel mai violent şi devastator. În valuri succesive, bombardierele au aruncat sute de bombe asupra oraşului. Centrul municipiului, Gara de Nord, Mehala, Iosefin au fost puternic lovite, provocând sute de morţi şi răniţi şi mari distrugeri. După 3 iulie atacurile au continuat, dar au avut o intensitate mai redusă. În noaptea de 30/31 octombrie 1944, Timişoara a fost lovită de aviaţia germană, fiind distruse 188 de imobile particulare şi ucişi zeci de oameni. Cinci sute de imobile au fost distruse şi peste 4.000 locuitori au fost sinistraţi în urma bombardamentelor din vara şi toamna anului 1944.

După lovitură de stat din 23 august 1944, Timişoara a trecut prin alte momente dificile. Ca nod feroviar şi rutier, cu potenţial industrial însemnat, oraşul avea valoare strategică pentru forţele militare hitleriste. În 26 august 1944, personalul Comandamentului german din Timişoara, luat prin surprindere de ostaşii români, s-a predat fără să opună rezistenţă. Însă, începând cu 11 septembrie 1944, timp de o săptămână, unităţile hitleriste şi cele maghiare au declanşat acţiuni ofensive repetate pentru a se apropia şi a ocupa Timişoara, apărată de Divizia 9 Cavalerie română. Cu mari pierderi în tehnică şi oameni, s-au apropiat de periferiile oraşului. În 16 septembrie, tancurile germane au intrat în Chişoda, Giroc, Ronaţ, Mehala, Freidorf, Fratelia. Un cerc de foc s-a strâns în jurul Timişoarei. O parte din populaţie s-a refugiat spre Lugoj. Apărătorii români au rezistat, respingând asalturile inamice cu sacrificiul a 352 ostaşi şi ofiţeri români. Timişoara nu a putut fi cucerită. Luptele au continuat şi în zilele următoare, dar bătălia pentru Timişoara a fost câştigată de Armata Română. Cu septembrie 1944 şi intrarea trupelor sovietice în oraş, cursul istoriei Timişoarei a luat un alt drum timp de patru decenii şi jumătate.

Timişoara sub regimul comunist

Ocupaţia militară sovietică

După terminarea războiului, Timişoara a intrat sub ocupaţie sovietică pentru aproape 14 ani (1944 - 1958). Unităţile militare sovietice s-au instalat în cazărmi şi în cele mai spaţioase imobile. Au fost ani marcaţi de mari lipsuri materiale, de terorizarea fizică şi psihică a populaţiei, de umilire şi frică, de anulare a drepturilor cetăţeneşti. Încă din toamna anului 1944, oraşului i s-a impus un statut de ocupaţie militară. Deşi Guvernul României a precizat clar (la 29 septembrie 1944) raporturile dintre populaţie şi unităţile sovietice, în realitate militarii sovietici au pătruns de nenumărate ori în casele locuitorilor şi în magazine particulare şi sub ameninţarea armei, au luat importante bunuri materiale.

Ca oraş la graniţa de vest a ţării, cu o numeroasă populaţie de origine etnică germană, ca oraş bine cunoscut prin tradiţia democratică, Timişoara a suportat din greu metodele „puterii roşii” şi consecinţele ocupaţiei sovietice. Începând cu 28 septembrie 1944 s-a trecut la confiscarea întreprinderilor, magazinelor, autovehiculelor, bunurilor aparţinând locuitorilor germani din Timişoara. A urmat deportarea femeilor şi bărbaţilor de origine etnică germană în lagărele de muncă din URSS. În locuinţele acestora s-au instalat ofiţeri sovietici. În 29 decembrie 1944 s-a înfiinţat Comisia pentru purificarea adminraţiei municipale şi a unor întreprinderi timişorene. S-a declanşat de acum un val de epurări, arestări şi o violentă propagandă de "demascare" a celor cunoscuţi pentru convingerile lor democratice, propagandă care a devenit o preocupare zilnică a celor care considerau "marele prieten de la răsărit" ca salvator al României. Prin Decretul Lege 1640/1945 numeroşi timişoreni (bărbaţi între 17-45 de ani, femei între 17-30 de ani) au fost ridicaţi şi deportaţi în lagăre de muncă, iar în întreprinderile industriale şi comerciale au fost numiţi administratori de supraveghere. Profesori universitari, medici, ingineri, avocaţi, artişti, tehnicieni, muncitori, funcţionari, precum şi membri ai partidelor liberali şi naţional-ţărănesc, au fost trecuţi pe liste ca "duşmani ai clasei muncitoare" şi persecutaţi.

Perioada 1948 - 1958, până la plecarea trupelor sovietice din ţară, s-a identificat cu procesul de sovietizare, cu aplicarea metodelor staliniste şi cu terorizarea brutală a mii de locuitori ai Timişoarei. Au fost ani de umilinţe suspiciune şi teamă, de enormă încordare şi tensiune psihică. În plus, s-au adăugat drastice măsuri de restricţionare a bunurilor de consum, motivate de cerinţa trimiterii lor în URSS, potrivit Convenţiei de Armistiţiu.

Revolta studenţilor din 1956

Anul 1956 a fost unul tulbure pentru sistemul comunist din estul Europei. Pe data de 23 octombrie, studenţi maghiari protestatari au declanşat în Ungaria o revoluţie împotriva guvernului stalinist. Pe fondul evenimentelor din Ungaria, la numai 7 zile de la declanşarea revoluţiei, studenţii din ultimul an de la Facultatea de Mecanică din Timişoara s-au solidarizat cu colegii lor maghiari şi au organizat o acţiune de protest similară. Printre revendicările lor principale se numărau: retragerea trupelor sovietice, introducerea de libertăţi democratice, abolirea studiilor de marxism-leninism şi scoaterea limbii ruse din curicula universitară. Iniţiată pe 30 octombrie, mişcarea a fost brutal reprimată a doua zi, când studenţii au ieşit în stradă. Autorităţile au arestat circa 2.000 studenţi, cărora li s-au intentat procese.[1] Conducătorii au fost condamnaţi la 8 ani de închisoare şi alte sute de studenţi au fost exmatriculaţi. Studenţi din Cluj, Bucureşti şi Iaşi au urmat exemplul timişorenilor, însă revolta de la Timişoara a fost cea mai însemnată ca mărime. Pe 5 noiembrie, armata rusă avea să zdrobească revoluţia şi în Ungaria.

1958 - 1989

Retragerea trupelor sovietice din ţară a permis o relaxare a condiţiilor socio-economice şi o îmbunătăţire a nivelului de trai. Timp de aproape un deceniu, până la instalarea lui Nicolae Ceauşescu la conducerea statului român (1965), România s-a reaşezat pe propriile temelii naţionale, a avut loc un „dezgheţ ideologic”, în limitele sistemului comunist. În 1968 are loc reorganizarea administrativă, iar Timişoara primeşte statutul de municipiu. Primarul desemnat era persoana „aleasă” ca prim-secretar al „Comitetului” municipal al P.C.R. . Are loc un proces de amplă industrializare şi urbanizare. Sunt înfiinţate fabrici noi, iar cele vechi sunt mărite. Populaţia se dublează cu locuitori aduşi din satele din împrejurimi şi din toată ţara, în special din ţărani moldoveni sau olteni, încurajaţi de regimul comunist să emigreze în alte zone ale României, în special în oraşele din Transilvania, unde minorităţile fuseseră deosebit de numeroase.

Revoluţia din 1989

Anul 1989 a dus la căderea sistemului totalitar comunist în întreaga Europă. Spre sfârşitul anului, în­deosebi în vestul României, po­pu­laţia a aflat de la posturile de te­leviziune externe (maghiare, iu­go­slave) şi emisiunile în limba ro­mână de la Radio Europa Liberă şi Vocea Americii, de schimbările din Europa. Aşa a fost posibil ca un eve­niment aparent banal (eva­cua­rea arbitrară a pastorului timi­şo­rean al Bisericii reformate László Tőkés fixată pentru data de 15 decembrie 1989) să devină pretext pen­tru o revoltă populară în Timi­şoa­ra, transformată apoi, prin ra­di­­calizare, în revoluţie.

În 15 decembrie s-au adu­nat în faţa casei parohiale mai mulţi enoriaşi care doreau să împiedice evacuarea pastorului. Fiind o zonă extrem de cir­culată, aproape de centrul ora­şului, mulţi locuitori ai oraşului se opreau pentru a afla ce se în­tâm­plă; ei au îngroşat, astfel, ini­ţial involuntar, numărul celor adu­naţi.

În data de 16, numărul celor adunaţi crescuse la circa 400 persoane, majoritatea nemai­fiind enoriaşi reformaţi, ci cetă­ţeni ai Timişoarei, de diferite etnii şi confesiuni. Prin blocarea circu­laţiei în zonă, situaţia s-a radi­ca­lizat. După-amiaza s-a strigat pen­tru prima dată "Jos Ceau­şescu!”. A fost de ajuns această scân­teie pentru a se declanşa re­vol­ta; în strigăte de “Jos Ceau­şescu!” şi “Jos comunismul!”, de­mon­­stranţii s-au deplasat în diverse puncte ale Timişoarei pentru a chema oamenii la revoltă. Au fost trimise trupe de Armată, Miliţie, Secu­­ritate pentru a dispersa mul­ţimea; demonstranţii au fost bătuţi şi arestaţi în aceeaşi noapte şi în di­mineaţa următoare. Au fost arestate 930 persoane, dintre care 130 mi­nori.

În după-amiaza de 17 decembrie, mulţimea s-a adunat din nou în centrul oraşului. Informat că revolta nu a putut fi înfrântă, Nicolae Ceauşescu a dat ordin să se deschidă foc împotriva manifestanţilor, iar ordinul a fost dus la îndeplinire, căzând primii martiri ai Revoluţiei din Timişoara.

În 18 decembrie, în faţa Catedralei Mitropolitane, s-au adunat mai mulţi ti­neri şi copii care au început să cân­te colinde şi să strige lozinci anti­comuniste. În noaptea de 18/19, cu com­plicitatea conducerii Spitalului Ju­de­ţean, autorităţile au sustras o parte din cadavrele eroilor din morga spitalului, transportându-le la Bucureşti, unde au fost arse la Cre­matoriu. Alte cadavre au fost îngropate pe ascuns într-o groapă co­mună; pentru a se şterge toate urmele, documentaţia referitoare la aceste cadavre a fost distrusă. În zilele următoare, rezis­tenţa nu a încetat; în 19 decembrie, mun­citorii de la Întreprinderea ELBA au intrat în grevă, iar în 20 decembrie a izbucnit greva generală în toate fabricile timişorene.

Liderii revoluţionarilor timişoreni au prezentat autorităţilor comuniste o listă cu cereri din partea populaţiei, listă ce a devenit un real program revoluţionar; în aceeaşi zi de 20 decembrie 1989, Timişoara a fost declarat primul oraş liber al României de către reprezentaţii Frontului Democrat Român, prima formaţiune politică democratică înfiinţată în Timişoara. Protestul s-a extins apoi în capitală şi în restul ţării, ducând la căderea regimului comunist.


Creare pagini web. GRATUIT!
Designed by Free CSS Templates.